Creaţionism sau evoluţionism?

0
1319
Creaţionism sau evoluţionism?
La 17 februarie 2009, Centrul rus «Шестодневъ», va susţine o conferinţă teologico-ştiinţifică cu tema „Înţelegerea ortodoxă a creaţiei lumii şi ştiinţa modernă „. Lipsa de corectitudine a teoriei evoluţioniste, lipsa de argumente raţionale în susţinearea teoriei evoluţioniste, în contrast cu cea creaţionistă este evidentă. Toată mulţimea de argumente aduse de evoluţionişti se bazează pe raţionamentul că mai devreme sau mai târziu se vor atesta dovezi în favoarea teoriei darviniste.
Cu toate acestea, mai bine de un secol şi jumătate aceste raţionamente nu au fost întemeiate pe dovezi ştiinţifice. Cu toate acestea, teoriea evoluţionistă continuă să fie infiltrată în sufletele tinerei generaţii şi a populaţiei la nivel global de anumite organizaţii ateiste, drept singura şi cea mai sigură teorie a apariţiei vieţii pe pământ. Acesta este motivul de bază pentru care polemica dintre ortodocşi şi ateişti nu poate lua sfârşit. Pentru a lua cunoştinţă cu mai multe informaţii la acest subiect propunem vizitarea sitului www.shestodnev.ru.
Amintim că această conferinţă are loc într-o perioadă când mai multe organizaţii ateiste din întreaga lume propagă pe scară largă teoria darvinistă şi ideile absurde ale lui Darwin.
În acelaşi context, în aceste zile Vaticanul a anunţat că Biserica Catolică recunoaşte teoria evoluţionistă şi lucrările lui Darwin. Gianfranco Ravasi a citat din fericitul Augustin şi din alţi autori patristici în susţinerea ideilor sale afirmând că această teorie vine în acord cu biblia. Mai mult ca atât, Ravasi a subliniat că Biserica Catolică nici odată nu a negat teoria evoluţionistă. Ea a fost susţinută şi de papa Piu al XII, în 1950 şi de Ioan Paul al II-lea, în 1996.
Aceste declaraţii vin pe fonul pancardelor afişate de ateişti în întreaga Americă cu sloganul „Slavă lui Darwin” şi „Să ne eliberăm de religie”.
www.pravoslavie.ru

În continuare propunem viziunea Bisericii Ortodoxe asupra celor două teorii. Acest material face parte din cursul de Teologie Fundamentală elaborat de Prof. Dr. Nicolae Fuştei.

1. Dovadă şi adevăr

Nu toţi cei care vor să-l cunoască pe Dumnezeu sun dispuţi să dea credinţă doar revelaţiei divine. Mulţi dintre contemporanii noştri fiind educaţi în spiritul venerării raţiunii umane, vor anumite dovezi că Dumnezeu există. Înainte de a prezenta unele argumente care vin întru susţinerea ideei de existenţă a lui Dumnezeu să clarificăm ce este o dovadă şi care este valoarea ei.
Dovezi sunt de mai multe feluri. În sensul cel mai larg al cuvântului dovada este „o procedură de identificare a adevărului despre o anumită idee sau presupunere. Această identificare se face atât prin mijlocirea logicii, cât şi prin examinarea vizuală a obiectului de studiu”.
O dovadă în sensul mai restrâns al cuvântului „este o îndreptăţire a unei presupuneri sau idei, prin stabilirea anumitor raporturi logice între treptele gândirii şi datele iniţiale, veridicitatea cărora a fost stabilită în procesul anterior de cunoaştere” Datele iniţiale se mai numesc şi de bază sau argumente, iar ceea ce trebuie demonstrat vor constitui tezele dovezii sau concluzia.
Anume în acest sens este conceput termenul de dovadă în logica formală.
Este o diferenţă mare între dovezile ce aparţin diferitor domenii de activitate a omului. Diferenţele acestea apar graţie argumentelor şi deosebirilor argumentelor şi tezelor dovezilor.
Din punct de vedere a participării experimentului la stabilirea adevărului ştiinţele se împart în:
1. Ştiinţe experimentale, empirice sau inductive (acelea unde experimentul este implicat direct sau indirect la stabilirea adevărului)
2. Ştiinţe deductive (acelea unde raţionamentele şi fenomenele studiate au un caracter abstract – numere, figuri geometrice ş. a.)
Scopul oricărei dovezi este stabilirea veridicităţii tezei. Dar adevărul raţionamentului argumentat prin intermediul dovezilor nu are un caracter incontestabil şi necondiţionat. În cele mai multe cazuri adevărul dovedit are doar o valoare relativă şi nu absolută. Lucrul acesta este adevărat atât pentru ştiinţele inductive cât şi pentru cele deductive. Astfel renumitul fizician Max Born spune:” Examinarea şi experimentul sunt meserii care se pot învăţa sistematic. Sunt anumite reguli care necesită să fie respectate în timpul unui experiment; izolarea sistemului de observaţie, limitarea numărului parametrilor variabil, varierea condiţiilor pentru identificarea dependenţei efectului observat faţă de fiecare factor aparte, uneori sunt necesare măsurări extrem de precise. Tehnologia prelucrării acestor date prezintă o meserie, în care concepţia de accident sau întâmplare joacă un rol primordial”.
Relativitatea dovezilor obţinute pe cale experimentală este cunoscută de orice om.
Relativitatea cunoşterii ştiinţifice raportate la adevărul lumii a demonstrat-o pentru prima oară cu claritate Albert Einstein. Cele două teorii ale relativităţii (speciale şi generale) au arătat că observarea ştiinţifică nu poate conduce decât la concluzii relative, deoarece aceste concluzii sunt întotdeauna dependente de poziţia şi de mişcarea cercetătorului. În acelaşi timp, principiul nedeterminării (incertitudinii) al lui Werner Heisenberg a exclus previziunea definitivă (prin urmare, orice eventualitate de determinism) în spaţiul microfizicii şi a legat rezultatul observării ştiinţifice nu numai de factorul „observator”, ci şi de evenimentul însuşi de observat, adică de fiecare relaţie dintre observator şi observat.
Deci după cum am văzut dovezile de orice fel au o valoare relativă.
Adevărul existenţei lui Dumnezeu, pentru unul este absolut, iar pentru alţii contestabil. Dar atunci când un om vrea să creadă în Dumnezeu, sau să creadă că El nu există ar fi normal, să facă această alegere argumentat.
Să vedem care sunt argumentele celor ce cred că Dumnezeu nu există.

2.Argumnetele ateiştilor

a. Ştiinţa a dovedit că Dumnezeu nu există.

Acesta este cel mai des pomenit şi mai „argumentat” după părerea multor contemporani de ai noştri, educaţi în spiritul credinţei în posibilităţile nelimitate a ştiinţei, şi în autoritatea absolută a ştiinţei. Dar acest argument este fals.
Fiecare ştiinţă îşi are obiectul său de studiu. Dumnezeu nu este obiectul de studie al nici unei dintre ştiinţele exacte. Ştiinţele exacte ne vorbesc doar despre lumea materială, aşa cum se prezintă ea cercetătorului. Dar dacă nu există nici o ştiinţă exactă care l-ar fi avut pe Dumnezeu ca obiect de studiu nici nu se poate pronunţa în problema existenţei sau a neexistenţei lui Dumnezeu. Ştiinţa este neutră în această privinţă.
Este fals acest argument şi din alt punct de vedere.
Cine poate şti mai bine despre ce spune ştiinţa decât cei care o fac. Şi dacă „ştiinţa a dovedit că Dumnezeu nu există” cum poate fi explicat fenomenul existenţei atâtor oameni de ştiinţă care au fost si religioşi? Aducem aici doar câteva dintre numele celor mai vestiţi savanţi, care au crezut în Dumnezeu: Nicolae Kopernic (+1543) – cel care a săvârşit o revoluţie în astronomie; J. Kepler (+1630)- cel care a propus sistemul heliocentric; Blaiz Pascal (+1662)- fizician, matematician, dar şi teolog; I. Newton (+1727) – fizician, matematicia, astronom, dar şi teolog; M. Lomonosov (+1765)- savant cu cunoştinţe enciclopedice; A. Volta (+1827) – fizician: A.Amper(+1835) – unul dintre fondatorii elecrodinamicii; Sofia Kovalevskaia(+1891)-matematician; G. Mendel(+1884)- fondatorul geneticii, dar şi călugăr; I. Pavlov(+1936) – părintele fiziologiei; P. Florenschi(+1943)- savant cu cunoştinţe enciclopedice, participand la elaboarărea planului GOELRO, dar şi preot, Max Plank (+1947)- fondatorul fizicii cuantice ş.a.
Falsitatea acestui argument reiese şi din alte considerente. Chiar dacă Dumnezeu n-ar exista ştiinţa nu va putea să o dovedescă cel puţin din punct de vedere metodologic. Ştiu este că „la orice nivel de dezvoltare a civilizaţiei, cunoştinţele noastre vor fi doar ca o insuliţă într-un ocean al necunoscutului”. Deci dacă cunoştinţele noastre sunt infinit de mici în comparaţie cu necunoscutul, mai luând în consideraţie că şi universul este
infinit, înseamnă că omul niciodată nu va putea să le ştie pe toate, deci nu va putea să afirme că Dumnezeu nu există. Din cele expuse mai sus reiese că metodologic ştiinţa nici nu e în stare să dovedească că Dumnezeu nu există, chiar dacă El n-ar exista.

b. Dumnezeu nu există pentru că nimeni nu L-a văzut.

Această afirmaţie este cel puţin naivă. Nimeni nu afirmă că Dumnezeu poate fi văzut de cineva.
Cine dintre noi a văzut un electron, sau o undă electromagnetică, sau un gând. Dar în existenţa acestora credem toţi. Aici credem că problema este de o altă natură şi nu constă în aceea că L-a văzut cineva pe Dumnezeu sau nu. Mulţi dintre Sfinţii părinţi L-au văzut pe Dumnezeu, L-au văzut pe Mântuitor şi primii creştini, atunci când Iisus Hristos era aici pe pământ. Problema mai degrabă constă în determinarea condiţiilor pentru a-l putea vedea pe Dumnezeu.
După cum vedem confuzia afirmaţiei ateiştilor precum că „Dumnezeu nu există deoarece nimeni nu L-a văzut” reiese din încercarea de a aplica unei realităţi diferite de cea fizică metoda ştiinţelor pozitive. Dar această metodă se dovedeşte neputincioasă şi ipracticabilă nu doar in privinţa existenţei lui Dumnezeu, dar chiar şi a evenimentelor istorice. Spre exemplu oare poate ea trata şi răspunde la următoarele probleme:
– William Shakespeare a existat într-adevăr?
– Martin Luther a fost ur răzvrătit?
– Lenin a fost comunist?
Toate aceste întrebări rămân fără răspuns dacă aplicăm criteriile ştiinţelor pozitive. Preotul rus Nicolae Deputatov face câteva observaţii ironice acestor pretenţii absurde: „Dacă vrei să foloseşti chimia şi telescopul pentru a te convinge de existenţa lui Hristos, utilizează-le mai întâi pentru Alexandru cel Mare şi Napoleon, apoi aplică eficacitatea metodei şi lui Iisus.

c. Biblia conţine multe contradicţii

Acesta este alt argument al celor ce cred în neexistenţa lui Dumnezeu .
Şi acest argument nu este convingător. Biblia nu conţine contradicţii. Contradicţiile sunt ale conştiinţei noastre. Noi nu putem înţelege unele lucruri din Biblie pe care unii le socot ca contradictorii. Dar chiar dacă Biblia ar conţine contradicţii, apoi acesta n-ar fi un argument întru susţinerea ideei de neexistenţă a lui Dumnezeu. Aceasta ar fi mai degrabă o probleme privitor la izvorul Bibliei, la inspiraţiea ei. Dar nu vorbeşte
deloc în favoarea credinţei în neexistenţa lui Dumnezeu. Dacă cineva încercă să studieze istoria ori astronomia după Biblie şi vede unele inexactităţi, apoi greşeşte mult. Pentru aceştia încă M. Lomonosov spunea: „nu este sănătoasă dorinţa matematicianului de a măsura cu compasul voinţa Domnului, la fel de nesănătoasă este şi dorinţa teologului de a învăţa astronomia sau chimia din Biblie”.
Biblia este manualul mântuirii omului şi inspiraţia ei divină constă în descoperirea adevărurilor necesare omului pentru mântuire, la fel Biblia arată căile pe care trebuie să meargă omul pentru a dobândi mântuire, iar elementele geografice, istorice, ştiinţifice ce se conţin în Biblie sunt doar nişte ilustrate pentru redarea adevărurilor revelate.

d. Dacă Dumnezeu există, dece în lume sunt atâtea necazuri.

Dacă lumea a fost făcută de un Dumnezeu bun, de ce s-a stricat lumea atât de mult. Sau poate că ar fi mai simplu şi mai uşor să recunoaşteţi că lumea nu a fost creată de o forţă inteligentă?
Acest este poate cel mai puternic argument din arsenalul ateiştilor.
Ce am putea răspunde acestora.
Atunci când se discută problema suferinţelor, sau a necazurilor existente în lume nu se ia in consideraţie că în lume acţionează nu doar Dumnezeu. Mai sunt cel puţin încă două personaje în istorie de activitatea cărora depinde calitatea vieţii, este vorba de om şi de diavol. Sfinţii părinţi spun că „Dumnezeu ne mântuieşte dar nu vără de voinţa noastră”. Dumnezeu l-a creat pe om după „chipul şi asemănarea Sa”, deci i-a dat voinţa liberă. Omul poate alege să facă ceea ce-i propune Dumnezeu, ori să nu facă, omul este liber să-l respingă pe Dumnezeu. Este clar că războaiele, omorurile şi alte fărădelegi sunt cauzate de om.
Cum am putea lămuri suferinţele copiilor nevinovaţi.
Desigur că raţiunera umană doreşte mereu „triumful adevărului”, dar a adevărului înţeles de om. Pentru raţiunea omenească este neînţeleasă şi suferinţa copiilor mici.
Această problemă are şi ea rezolvarea sa.
Să presupunem că dumnevoastră duceţi în mâna stângă 20 o greutate de 20 de Kg şi în mâna dreaptă o greutate de aceeaşi mărime. La un moment dat, mâna stângă nu mai poate duce greutatea, vă doare şi atunci ce faceţi? Veţi lua în mâna dreaptă şi greutatea pe care o ducea cealaltă mână, deci mâna dreaptă va duce o greutate dublă. Cum credeţi îi va fi uşor? Desigur că nu. Acest exemplu poate să ne ajute să înţelegem dece unii oameni, în primul rând copii care nu sunt vinovaţi, nu ai păcate, suferă.
Tocmai de aceea că omenirea nu este un mecanism alcătuit din o mulţime de piuliţe (Mihail, Nina, Ion ş.a), ci este un organism viu. Şi atunci când un membru al acestui organism se îmbolnăveşte (păcatul îl doboară) suferă membrul sau membrii sănătoşi ai acestui organism. Dar cine sunt cei mai sănătoşi membri ai organismului pe nume «omenirea» dacă nu copii şi cei drepţi”? Un copil nevinovat sau un credincios care suferă pentru altcineva se aseamănă cu Hristos care a suferit pentru toată lume, fiind nevinovat.
Altă problemă este cea cu existenţa în lume a multor fenomene dezastruoase, cum ar fi cutremurele, bolile ş.a.
La acesta am putea spune că Dumnezeu a creat lumea pentru un anumit scop. Şi pentru acest scop ea este cea mai bună. Iar noi nu deseori nu înţelegem scopul multor lucruri socotindu-le rele.
Deseori se mai pune întrebarea de ce un om păcătos „se scaldă în bine” iar unul cu frica de Dumnezeu trăieşte în nevoi.
Desigur că cei care pun astfel problema, vor ca adevărul să triumfe aici, pe pământ. Pentru aceştia viaţa omului este limitată doar de aceşti 70 de ani pe cari petrece pe pământ. Dar noi ştim că mai există şi continuarea vieţii.
Personalitatea umană nu dispare odată cu ultima răsuflare. Deaceea spunem noi, cei care au meritat pedeapsa pentru faptele săvârşite o vor primi, iar cei care au bine plăcut Domnului vor fi răsplătiţi în celaltă lume.
Deci vedem că şi existenţa suferinţelor în lume nu este un argument pentru negarea existenţei lui Dumnezeu, este mai degrabă un pseudoargument cauzat de neînţelegerea naturii acestor suferinţe, şi din încercarea de a le lămuri reieşind din punctul de vedere juridc. În realitate aceasta nu este o problemă de ordin juridic ci una de ordin spiritual-moral. Şi poate fi înţeleasă mai uşor reieşind din contextul legii generale a dragostei. Numai recunoscând existenţa lui Dumnezeu – care este dragostea şi a vieţii veşnice personale putem vedea sensul adânc al suferinţelor unuia pentru altul, a celui drept pentru cel nedrept – în numele Împărăţiei Veşnice, a dreptăţii şi bucuriei veşnice.

3. Argumente raţionale întru susţinerea ideei de existenţ a lui
Dumnezeu.

.Noţiuni generale

Am luat cunoştinţă de argumentele celor care nu cred în existenţa lui Dumnezeu. Dar oare au oamenii religioşi nişte argumente raţionale, care ar veni în sprijinul credinţei lor. Desigur că avem.
Cândva teologia scolastică număra la câteva mii de astfel de „dovezi”. Astăzi numărul lor a fost restrâns, iar în cadrul disciplinei noastre sun studiate mai puţin de zece din acestea. De fapt mai corect ar fi să folosim expresia „argumente raţionale” decât „dovezi teoretice”. Este problematică „dovada teoretică” a existenţei sau a neexistenţei lui Dumnezeu. Argumentele raţionale, sau logice nu pot transforma un necredincios într-unul care crede, deşi Duhul Sfânt ar putea folosi şi această cale pentru convertirea cuiva. Întoarcerea la Dumnezeu va rămâne însă mereu o problemă care depăşeşte raţiunea. Argumentele existenţei lui Dumnezeu nu pot produce singure credinţa mântuitore. Ele pot fi cel mult „schelele nevăzute” ce pot propti vremelnic credinţa începătoare a unora.
Argumentele raţionale întru susţinerea ideei de existenţă a lui Dumnezeu ar putea fi grupate în trei categorii.
I. Grupa argumentului cosmologic;
II. Grupa argumentului Teleologic
III. Grupa argumentului psihologic.
Să examinăm mai amănunţit aceste grupe de argumente.

Argumentul cosmologic.

Denumirea argumentului provine de la grecescul „cosmos”, care înseamnă lume, univers, frumuseţe. Pentru prima oară a fost expus de către filosoful grec Platon (347 î.de Hr), susţinut de către Aristotel (322 î.de Hr) şi de alţi filosofi, gânditori din trecut ca şi scriitori bisericeşti şi sfinţi părinţi ca Sfântul Atanasie cel Mare (pornind de la creaţie la Creator), Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie Teologul (critica aparitiei accidentale a lumii şi a păstrării legilor universale), ş.a. Astfel Aristotel spunea că „Dumnezeu care nu poate fi văzut de nimeni, se vădeşte în lucrurile sale”. Vedem că filosoful grec fără să cunoască Sfânta Scriptură, datorită Revelaţiei Naturale a putut afirma aceea ce se spune în Ps.18,1: „Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria”, sau „cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făptură” (Rom.1,20).
Argumentul cosmologic se manifestă sub patru forme. Şi anume:
1. Argumentul cauzalităţii;
2. Argumentul mişcării;
3. Argumentul entropologic;
4. Argumentul contingenţei.

Iar acum să vedem ce prezintă fiecare din aceste argumente.

a. Argumentul cauzalităţii

Argumentul cosmologic deduce existenţa lui Dumnezeu din existenţa lumii, prin aplicarea legii cauzalităţii şi a principiului raţiunii suficiente. Aplicarea legii cauzalităţii presupune existenţa „primei pricini”, iar principiul raţiunii suficiente spune că doar o pricină Absolută poate fi adevărata „primă cauză” a existenţei lumii.
Cercetând lumea înconjurătoare omul observă că toate lucrurile sunt condiţionate de anumită cauză. Astfel putem observa că toate obiectele şi oamenii din jur sunt rezultatul anumitor cauze. Dar dacă toate componentele lumii, sunt efectele anumitor cauze înseamnă că şi totalitatea, sau suma lor mecesită o cauză.
Datorită faptului că acest argument este cel mai vechi, este şi firesc ca el să fie atacat mai des.
Astfel filosoful englez David Hume (1711-1776) în lucrarea sa „Cercetare asupra intelectului uman” afirmă că principiul cauzalităţii este de natură subiectivă şi nu aparţine lucrurilor, ci doar noi o atribuim acestora. Astfel că noi observăm doar succesiunea evenimentelor unele după altele, dar nu avem dreptul să afirmăm că în succesiunea A,B,C,D -A este cauza lui B, B – cauza lui C, C- cauza lui D , deoarece noi observăm doar că evenimentele au loc unul după altul, dar nu ştim nimic despre cauza lor. Aşadar, – spune Hume, -în baza obişnuinţei, în loc să spunem „post hoc” (după acesta), deci că B vine după A, C dup B etc, noi spunem „propter hoc” (pentru aceasta), adică B pentru că A etc.
La această obiecţie am putea spune că legea cauzalităţii este legea constituitivă a lumii. Fără ea, lumea n-ar putea fi cugetată, şi nici n-ar fi posibilă o „ştiinţă exactă”.

b. Argumentul mişcării

O altă formă al argumentului cosmologic este argumentul mişcării. Pentru prima oară argumentul mişcării a fost formulat de către Aristotel.
Principiul mişcării a fost propagat şi de Toma de Aquino.
Acest argument se bazează pe următoarele raţionamente. Se ştie că materia este în sine inertă. Din fizică cunoaştem că materia nu se poate mişca singură, dacă este în stare de repaos, şi nici să se oprească singură, dacă este în mişcare.
Examinând lumea înconjurătore observăm că tot ce se mişcă nu se mişcă de la sine, că cauza mişcării se află în afară obiectului ce se mişcă. Dar odată ce universul se mişcă înseamnă că există un Mişcător „” sau „Primum movens”, care l-a pus in mişcare, şi care la rândul său nu este mişcat de altcineva.
Dar când se vorbeşte despre principiul mişcării, este necesar să menţionăm că aici nu se are în vedere numai mişcarea mecanică, spaţială, cantitativă, ci şi transformările calitative, care se petrec în lumea organică, sau în viaţa morală. Toma de Aquino spune că trebuie să existe o activitate pură, lipsită de orice pasivitate, care pune toate în mişcare şi care este cauza mişcării din lume.
Deci, materia ca atare nu poate sta la originea mişcării, care are o direcţie bine determinată. Pe de altă parte, în univers nu există un punct fix le la care să fi început mişcarea, căci universul nu are un centru de forţă. Nici teoria modernă a expansiunii universului, sau ce a „Big Bang-ului” nu-i pot găsi loc acestui centru de forţe. Nici totalitatea de forţe care acţionează în univers nu poate explica mişcarea, deoarece cumularea cantitativă nu schimbă cu nimic natura internă a lucrurilor. Prin urmare, trebuie să existe o primă şi absolută cauză mişcătoare, care nu se află în stare potenţială, ci în stare activă, neavând nevoie de nici un impuls din exterior, fiind pură actualitate şi perfecţiune, neschimbabilă, o energie necondiţionată de nimeni şi de nimic, care pune în mişcare întregul. Această stare de permanentă actualitate a formei pure noi credincioşii o numim Dumnezeu.
Dar desigur că şi acest argument are oponenţi. Astfel materialiştii spun că nu este necesar un „pimum movens” deoarece mişcarea ca şi materia este eternă.
Ce am putea să le spunem acestora?
Că nu au dreptate deoarece eternitatea mişcării nu este admisibilă de legile fizicii, şi în primul rând de legea entropiei. Legea entropiei, care se mai numeşte şi legea degradării energiei ne spune că mişcarea este procesul de transformare a unei forme de energie în alta. Dar energia degradând, însemnă că la un moment mişcarea va înceta. Dar dacă este un sfârşit trebuie să fie şi un început, deci mişcarea nu este eternă, veşnică.

c. Argumentul entropologic

Ştiinţa afirmă cu valoare de certitudine că alături de legea conservării materiei (energiei), în univers mai acţionează o lege, care se numeşte legea entropiei, legea degradării energiei, sau am putea să o numim chiar şi legea morţii termice. Legea aceasta a fost descoperită de către marele fizician Claudius, iar consecinţele ei au fost formulate de Thomson. Principiul Lavoazie spune că „în lume nimic nu se pierde, nimic nu se creează, ci totul se transform”, iar legea entropiei fără ca să contrazică legea conservării energiei arată că la orice transformare de energie se produce un coeficient de energie calorică care nu se transformă în noua energie şi nici nu se poate retransforma în vechea energie. Astfel, în univers se degajă treptat un singur fel de energie, aceea a căldurii, care cu timpul ca ajunge singura formă de energie în univers, caz în care nu va mai fi posibilă transmiterea de căldură de la un corp la altul, universul ajungând la un echilibru termic, la o „pace eternă”. Odată cu încetarea transformărilor de energie, va înceta viaţa organică, iar corpurile cereşti se vor afla într-o completă imobilitate, sau va fi ceea ce numesc savanţii „moartea termică” a universului.
Deci argumentul entropologic vedem că se bazează pe faptul încetării
oricăror procese de transformare a energiei in univers. Dacă procesul de transformare a energiei va avea sfârşit înseamnă ce fi fost un moment când energia transformabilă avea ce mai mare valoare, deci că a fost un moment al începutului acestor transformări. Bine dar apare întrebarea : De unde vine această energie?
Dacă natura nici nu poate pierde nici câştiga energia, însemnă că izvorul ei trebuie căutat în afără universului. Deci izvorul energiei în lume nu poate fi decât un principiu din afără universului. Acest principiu este numit de noi – Dumnezeu.

d. Argumentul contingenţei

Experienţa cotidiană ne arată că toate lucrurile din lume şi deci lumea însăşi nu-şi sunt însele cauza, sunt întâmplătoare, şi ne necesare sau contingente. Contigent este contrarul necesarului. Lumea există şi nimeni nu se îndoieşte de aceasta. Dar vedem că un om se naşte trăieşte şi moare. Un pom creşte se usucă şi este ars. Dar nici în cazul dispariţiei omului, nici în cazul dispariţiei pomului nimic nu se schimbă. Lumea continuă să existe. Înseamnă că atât omul cât ăi pomul nu sunt strict necesare pentru existenţa lumii. Dar ceea ce e valabil pentru lucrurile particulare şi singulare, este valabil şi pentru totalitatea lor, deci pentru întreg universul. Deci dacă lucrurile din lume sunt contingente înseamnă că şi lumea sau universul în întregime este contingent, deoarece oricât de multe lucruri finite, mărginite vor fi puse la un loc, suma lor va fi şi ea finită.
Plecând de la constatarea contingenţei universului, argumentul contigenţei ajunge să invoce existenţa unei realităţi necesare, la o existenţă necauzată, care ar fi şi rostul existenţei universului. Această existenţă trebuie să fie absolută, rostul existenţei căreia trebuie să fie ea însăşi, sau cum spune Sfânta Scriptură „Eu sunt, Cel ce sunt” (Ieşirea 3,14), ceea ce înseamnă că El nu depinde de nimeni, că există de la Sine şi prin Sine.
Dar şi acest argument este atacat de către adversari. Aceştia spun ă chiar şi dacă ne duce cu gândul la o cauză absolută, apoi nu şi la o fiinţă personală, aşa cum concepe religia pe Dumnezeu.
Este adevărat că argumentul cosmologic ne duce doar la ideea despre existenţa unei cauze a universului, dar nu ne spune nimic despre calităţile acestei cauze. Acesta este un adevăr, pe jumătate, căci după cum contemplând un tablou al unui pictor, putem să aflăm câte ceva şi despre autor, tot aşa contemplând măreţul tablou al universului, putem înţelege multe ăi despre Autorul lui. Dacă văzând frumuseţea şi măreţia universului cineva ar stărui în tăgăduirea intelegenţei Creatorului nu vom face altceva decât să mărturisim după cum spune Camille Flamarion :”câ cea mai mare dreptate ce am putea să le facem, ca răspuns la această tăgăduire neînţeleasă, este, că, la rândul nostru, să ne îndoim de facultatea lor mentală: căci sincer vorbind, inteligenţa Creatorului ne pare infinit mai sigură şi mai de necontestat decât a ateilor francezi şi străini”. Dar şi ştiinţa nu este împotriva acestui argument. Astfel dacă teoria cuantică a demonstrat că interpretarea probabilistă este singura care ne permite să descriem realul, trebuie să concluzionăm că, faţă de o natură indecisă, trebuie să existe, în afara universului, o Cauză a armoniei cauzelor, o Inteligenţă discriminantă, distinctă de acest univers.
De fapt de argumentarea ideei că Dumnezeu este o fiinţă personală ne vorbesc celelalte argumente unul dintre care este :

e. Argumentul Teleologic

Argumentul teleologic este folosit încă de filosoful grec Anaxagora (500-428 î. H) fiind recunoscut mai apoi şi de alţi filosofi ca Socrate (399 î. d H), Platon (427-347 î.H), care a făcut din acest argument cheia de boltă a filosofiei sale. Denumirea acestui arghument provine de la grecescul „telos”, care înseamnă- „scop”, „ţintă” „ţel” şi ne impune existenţa unui Dumnezeu organizator şi guvernator, reieşind din observaţia că pretutideni în jur observăm în creaţie structuri inteligente care par a aparţine unui plan universal. În tot ce există vedem o armonie şi finalitate desăvârşită. Universul pare construit şi reglat – cu o precizie inimaginabilă – plecând de la câteva mari constante. Este vorba de norme invariabile, calculabile, fără ca să se poată totuşi determina pentru ce natura a ales cutare valoare mai degrabă decât alta. Trebuie să ne asumăm ideea că în toate cazurile de figuri diferite ale „miracolului matematic” pe care se sprijină realitatea noastră, universul ar fi prezentat caracterele haosului absolut: dansul dezordonat al atomilor care s-ar fi cuplat şi descuplat imediat pentru a recădea, fără încetare, în vârtejul lor absurd. Şi pentru că totuşi cosmosul face trimitere la imaginea unei ordini, această ordine ne conduce, la rândul ei, către existenţa unei cauze şi unui scop care-i sunt exterioare. Dacă există un plan unificator al lumii, atunci trebuie să existe şi o minte inteligentă în care s-a născut şi care-l guvernează spre împlinirea unor scopuri ale sale. Sau mai pe scurt am putea spune că acest argument pleacă în dovedirea existenţei lui Dumnezeu de la ordinea, armonia şi finalitatea care există în lume. Examinând lumea înconjurătore se poate constata că, cu toată imensitatea şi complexitatea sa, universul există şi funcţionează ca un mecanism perfect, supunându-se unor legi, şi că în univers domneşte cea mai desăvârşită ordine, nimic nu se petrece la întâmplare, iar funcţionarea de milioane de ani şi frumuseţia pe care o are se pot datora doar unei fiinţe inteligente, atotperfecte, raţionale, şi nici într-un caz nu poate fi rezultatul accidentului.
Puterea argumentului teleologic este atât de mare că în faţa lui au plecat capul chiar şi Im. Kant, cel care nu recunoştea nici un argument raţional al existenţei lui Dumnezeu. Acesta spunea că „două lucruri l-au minunat: cerul înstelat şi legea morală proprie omului”. În privinţa valorii argumentului teleologic acelaşi Kant spune: „Acest argument merită să fie pomenit totdeauna cu respect. El este cel mai vechi, cel mai puternic, cel mai potrivit minţii omeneşti şi care merită respectul tuturor timpurilor”.
Argumentul teleologic este numit şi argumentul biblic, deoarece Sfânta Scriptură deseori ne vorbeşte despre finalitatea, frumuseţea universului. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”(Ps. 18,1), sau în alt loc: „Cât s-au mărit lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps.103,25)
Argumentul acesta a fost folosit şi de Sfinţii părinţi. Astfel Sf. Irineu spune:” Lucrul însuşi arată pe meşterul său, iar ordinea lumii vesteşte pe cel ce o conduce”, iar Fericitul Augustin zice :”Observând lumea, simetria ei, frumuseţea şi varietatea ei, oricine va mărturisi că ea n-a putut fi creată decât de Dumnezeu cel nespus de mare şi frumos”.
Dar şi împotriva acestui argument s-au ridicat mai multe obiecţii.
Astfel materialiştii spun că ordinea şi armonia se datorează nu existenţei lui Dumnezeu, ci hazardului, sau întâmplării.
Dar Hazardul nu poate crea ordinea, deoarece el este tocmai antipodul ordinii, deoarece este lipsit de continuitate şi de constanţă, pe când o caracteristică a rodinii este tocmai continuitatea şi permanenţa. Astfel Cicero socoate mai puţin neverosimilă ideea că Iliada şi Odisea „ar fi putut lua naştere dintr-o cantitate de litere aruncate la întâmplare, decât că lumea a fost produsă din întâmplare. Dacă întâmplarea a fâcut lumea – continuă el – pentru ce astăzi nu mai face măcar o casă sau o colibă?”, iar Lamartin este şi mai revoltat spunând că ideea despre teoria hazardului „nu trebuie spusă nici câinelui, spre a nu revolta instinctul dintr-însul”.
Importanţa netăgăduită a Argumentului Teleologic constă în acea că îl situează pe om în faţa alternative de a recunoaşte Raţiunea drept cauză a lumii finite , frumoase şi raţional organizate, ori a socoti că totul este cauzat de o întâmplare oarba. Doar o conştiinţă preconcepută ar putea crede că ordinea frumuseţea şi finalitatea care există în lume nu sunt explicate doar de existenţa unui Creator şi Organizator al lumii, de acela pe care noi creştinii îl numim Dumnezeu.

f. Argumentul psihologic.

Acest argument a fost expus pentru prima oară de către Fericitul Augustin (430). (Inquietum est cor meum, Domine, donec requiscat in te.)
Argumentul psihologic porneşte de la existenţa în sufletul omului a aspiraţiilor câtre bine, adevăr, frumos, dreptate, existenţa unei fiinţe atotperfecte, care le cuprinde pe acestea în chip absolut. Dar şi setea, tendinţa spre perfecţiune care se găseşte în noi fiinţe limitate, mărginite cum ar fi explicată? Setea aceasta de absolut, frumuseţe şi perfecţiune este pusă în noi de altcineva, şi acest cineva îşi are existenţa in afara noastră, care le poate face posibile pe toate şi acesta este Dumnezeu.
Deci, deoarece ideea de Dumnezeu, ca fiinţă atotperfecta şi nelimitata este prezentă în conştiinţa omului, şi această idee nu putea să apară ca rezultat al impresiilor produse de către lumea inconjuratoare, care se deosebeşte radicăl de ideea despre Dumnezeu, şi nici ca rezultat al activităţii mintale, a psihichului omenesc nu poate fi, reiese că izvorul acestei idei este însuşi Dumnezeu.
Argumentul psihologic ne spune despre existenţa lui Dumnezeu din trebuinţa ce simte sufletul pentru a avea un Dumnezeu. Viaţa ne dovedeşte că omul nu poate trăi fără ideea de Dumnezeu. Chiar şi acei care spun că nu cred în Dumnezeu au un dumnezeu al lor pe care-l adoră, cărui i se închină, şi-i aduc jertfe toată viaţa. Deseori acest dumnezeu nu este Dumnezeu adevărat, ci materia, banii, plăcerea, orgoliul etc.

g. Argumentul ontologic.

Argumentul ontologic este unicul argument de provenienţă creştină întru susţinerea ideei de existenţa a lui Dumnezeu. A fost expus pentru prima oară de către arhiepiscopul Anselm de Canterbury (1033-1109), dar începuturile acestui argument le întâlnim încă la Fericitul Augustin, care pleca de la convingerea că experienţa interioară a omului este mai sigură decât celelalte izvoare ale cunoaşterii. Numai în această experienţă putem descoperi adevărul neschimbat, anume ideea de Dumnezeu. Raţiunea omeneasca fiind chipul lui Dumnezeu în om, gândeşte pe Dumnezeu atât ca existenţa, cât şi ca fiinţă. Aşadar, noi avem în însăşi Raţiunea noastră chipul lui Dumnezeu, deoarece fiind făcuţi după chipul şi asemănarea Lui, îl avem pe Dumnezeu în mintea noastră.
Anselm raţiona astfel :
In mintea noastră, zice el, există ideea unei fiinţe atotputernice, decât care nu poate fi cugetată o altă fiinţă mai puternică, mai desăvârşită. Dar pe lingă toate însuşirile pe care le are ca fiinţă atotputernică, ea trebuie să aibă şi însuşirea existenţei reale, pentru că dacă ea nu ar exista în realitate, ar însemna că e lipsită de una din însuşirile care îi determină perfecţiunea, ceea ce ar însemna că atunci poate fi cugetată o altă fiinţă mai perfectă decât ea, ceea ce ar fi non-sens. Aşadar, pentru ca fiinţa cugetată în mintea mea să fie atotputernică, existenţa ei trebuie să fie reala, şi nu numai în minte. Deci fiinţa supremă a cărei idee există în mintea mea, pentru a fi atotputernică, trebuie să existe în realitate.
Acest argument a mai fost utilizat si de Spinoza, Fichte, Hegel si Schelling.
Putem spune că argumentul ontologic este o producţie abstractă a logicii care scapă omului modern superficial. In forma lui cea mai simplă, acest argument spune că ceea ce poate fi gândit trebuie să existe:dacă Dumnezeu este întruchiparea perfecţiunii şi dacă perfecţiunea implică existenţa, atunci Dumnezeu trebuie să existe.
Argumentul lui Anselm la început a fost acceptat cu entuziasm de cercurile eclesiastice, socotindu-se că puterea lui de convingere este sificientă.
Dar cu tot entuziasmul cu care a fost primit Argumentul lui Anselm, chiar de la început au fost şi oponenţi. Primul a fost călugărul Gaunilo, după care a urmat Toma de Aquino. Astfel calugarul Gaunilo zicea: existenţa lui Dumnezeu nu se poate dovedi prin argumentul lui Anselm, fiindcă din simpla existenţa mintală a unui lucru, nu se poate deduce in nici un caz existenţa lui reală. Caci,- spunea Gaunilo mai departe, dacă în mintea mea îmi făuresc ideea unei insule decât care nu poate fi alta mai frumoasă, aceasta nu înseamnă ca aceasta insulă trebuie să existe în realitate, căci una e să existe insulă în mintea mea si alta este existenţa ei reală.
Această obiecţie nu este temeinică, fiindcă aici nu este vorba de orice idee, ci de cea de Dumnezeu, care se impune cu necesitate şi care conţine în conceptul ei necesitatea existenţei ei. Astfel că Anselm i-a răspuns lui Gaunilo ca ideea unei insule atotperfecte nu este o idee universală şi necesară, precum ideea de Dumnezeu, si chiar Dacă ideea unui lucru nu implică existenţa reală, pentru fiinţă suverană trebuie admisa o excepţie.
Altă obiecţie a fost aceea că oamenii au în minte şi idei de fiinţe fantastice sau monstruoase, ca de exemplu minotaurul, centaurul, balaurul etc. Oare înseamnă că acestea trebuie să existe în realitate?
La aceasta s-ar putea răspunde că într-adevăr au fost astfel de idei în istoria omenirii, dar aceste idei nu sunt universale, precum este ideea de Dumnezeu. Nu poate fi o himeră ceea ce este gândit de toată lumea.
În concluzie putem spune că argumentul ontologic fiind admis de unii, combătut de alţii (Kant, Gaunilio, Toma de Aquino s.a.) rămâne totuşi o dovadă că existenţa lui Dumnezeu se impune minţii noastre cel puţin în măsura în care se impune existenţa tuturor realităţilor cu care omul vine în contact.

i. Argumentul istoric.

Argumentul istoric deduce existenţa lui Dumnezeu din universalitatea ideii de Dumnezeu, idee care există la toate popoarele şi în toate timpurile. Dacă ideea de Dimnezeu există pretutideni şi a existat totdeauna, este imposibil ca acestei idei să nu-i corespundă o fiinţă care există în realitate. Dealtfel, preistoria, istoria, etnografia, etnologia, siciologia şi alte ştiinţe dovedesc fără nici o îndoială că nu există şi nici n-a existat niciodată vreun popor care să nu aibă credinţă in Dumnezeu, indiferent de felul in care aceste popoare şi l-au reprezentat. Nenumăratele locaşuri si obiecte de cult, ca şi picturile ce s-au păstrat în cele mai vechi aşezări omeneşti dovedesc credinţă oamenilor preistorici în Dumnezeu. Deoarece ideea de existenţă a lui Dumnezeu există la toate popoarele, acest argument s-a numit „consensu gentium”, adică el se bazează pe consensul tuturor popoarelor. Temelia acestui argument o găsim încă la filozofii din antichitate, pentru prima oară acest argument este prezentat de către Cicero. Acesta spune :”Socotim că avem dreptul a vă aduce la cunoştinţă ca, nu e nici un popor atât de inapoeat şi sălbatic, ca să nu creadă într-un Dumnezeu, chiar Dacă nu ştie ce fel este. Mulţi cred greşit despre zei, dar aceasta din cauza stricăciunii şi viciilor, dar toţi sunt convinşi că există o forţă şi o natură dumnezeiască. Deci cea ce este admis de toţi nu poate sa fie fals, pentru că trebuie săşi aibă rădăcina în însăşi fiinţă omului.
Cam acelaş lucru ne spune şi alt filosof grec Plutarh (50-120 ):”Priviţi pe faţa pământului. Veţi vedea poate, cetăţi fără întărituri, fără legi, Veţi întâlni popoare care nu cunosc scriere şi întrebuinţarea banilor, dar un popor fără Dumnezeu n-a văzut încă nimeni”.
După statisticele UNESCO, pentru 1967 75% din populaţia globului pământesc o constituiau oamenii credincioşi In acelaş rând in decursul istoriei n-a fost atestat nici un popor complectamente ateu. Astfel consensul popoarelor vorbeşte despre adevărul convingerii despre existenţa lui Dumnezeu. Însăşi experienţa istorico-socială a omenirii dovedeşte veridicitatea afirmaţiei despre existenţa lui Dumnezeu.

k. Argumentul moral

Este incontestabil că alături de viaţa biologică a oamenilor – indiferent de timpul, locul şi societatea în care ei trăiesc – se poate constata şi o viaţă morală a lor, în sensul că în orice timp, loc şi societate, oamenii în general îşi trăiesc viaţa respectând şi conformându-se anumitor principii, norme sau legi
morale, obiceiuri, datini s.a., care se reflectă în propria lor conştiinţă, încât ei totdeauna, fac deosebire de bine si rău, drept si nedrept, permis si nepermis, având permanent convingerea că binele trebuie făcut, iar răul, evitat.
Argumentul moral se manifestă în două forme, în dependenţă de fundametarea pe care o facem:
1. bazându-ne pe existenţa în conştiinţa omului a legii morale;
2.in dependenţă de ţelul suprem către care trebuie să tindă o fiinţă umană.
Să examinăm aceste variante în parte.
a) că omul are in el legea morală, legea conştiinţei, care îl sileşte pe om să facă binele şi-l condamnă atunci când face rău e un fapt incontestabil. De acesta ne convinge propria experienţă. Dar se pune întrebarea: care este izvorul, sau de unde vine această lege în inima, sau conştiinţa omului ?
Sunt câteva puncte de vedere care încearcă să explice existenţa legii morale: teoria provenienţei biologice; autonome! sociale şi religioasă.
I. Teoria biologică spune că legea morală este rezultatul tendinţei omului spre autoconservare şi spre plăcere: cea ce este spre binele omului şi e plăcut este – bine, iar viceversa este rău. Dar desigur că dacă această părere ar fi corectă atunci ea s-ar putea exprima poate că chiar şi în comportamentul animalelor, care fac numai ceea ce e necesar şi e plăcut pentru a continua specia, şi a-şi păstra viaţa.
II. Teoria autonoma aparţine lui Kant. El presupune ca omul fiind o fiinţă care are raţiune si libertate, singur î-şi declară legea morală, în aceasta şi constă autonomia legii morale. Heteronomia, sau determinativitatea cerinţilor morale de către forţe externe ( Dumnezeu) e imposibilă, fiindcă în acest caz spune Kant – am fi nevoiţi să nu mai vorbim despre libertatea internă a omului.
Dacă îl înţelegem drept pe Kant, atunci afirmaţia lui e pur şi simplu naivă. Aş vrea să-mi spună cineva, când şi-a declarat el sieşi legea morală care este în sufletul lui. Fiecare dintre noi se poate încredinţa că prezenţa conştiinţei, sau a legii morale o simţim deseori fără ca să o dorim.
III. Teoria provenienţei sociale a legii morale, reiese din acea că conştiinţa apare ca rezultat al vieţii sociale a oamenilor. Acesta lege este dictată de interesele grupărilor şi claselor sociale, şi se modifică în decursul dezvoltării societăţii. Izvorul legii morale a conştiinţei este însăşi societatea, care determină normele morale pentru binele întregii societăţi.
Această teorie nu aduce nimic nou, căci este doar o sinteză a celor două
despre care am vorbit deja. Şi acest moment determină faibilitatea ei.
În primul rând normele morale stabilite de către societate nu cuprind toată adâncimea legii morale care e prezentă în sufletul omului, şi principalul că nu explică provenienţa legii conştiinţei. Cercetările efectuate asupra animalelor ce trăiesc în comunităţi (maimuţe, elefanţi, furnici, albine s.a.) arată că organizarea lăuntrică perfect îndestulează necesităţile lor biologice şi este suficientă pentru continuarea vieţii speciei. Si rămâne cu totul neînţeles de ce i-a trebuit naturii să înzestreze o anumită specie de fiinţe cu aşa numită conştiinţa morală, care mai degrabă încurcă , decât ajută vieţii biologice.
Da desigur că sentimentul binelui şi a răului, a conştiinţei, iniţial poate să apară, să se concretizeze şi să fie conceput doar în societate, dar aceasta e posibil doar datorită faptului că e un lucru înnăscut omului la fel ca şi darul de a vorbi.
Provenienţa supranaturală a legii morale în om, la fel ca şi a raţiunii, voinţei, posibilităţii de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, deci a existenţei sufletului omenesc, este demonstrată prin experienţa vieţii religioase. Uneori pot fi aduse contraargumente împotriva acestui argument. Unul din acestea sună cam aşa: Dacă Dumnezeu este izvorul legii morale, ar trebui ca ea să fie aceiaşi peste tot, dar datele etnografice şi istoria ne spun că diferite popoare pot avea concepţii despre cea ce e bine şi ce e rău destul de diferite.
La aceasta am putea răspunde că, toate diferenţele care apar în aprecierea binelui şi răului la diferite popoare este rezultatul căderii omului de la Dumnezeu, a pierderii legăturii cu El, de unde şi apar idei false, concepţii antimorale s.a. Conştiinţa morală poate fi astupată, înăduşită, arsă (1.Tim.4,2), de aici reies toate diferenţele normelor morale prezente la diferite popoare şi persoane individuale.

m. Argumentul religios – experimental.

Dacă e să examinăm istoria ştiinţelor vedem că ea constă aproape totalmente din lupta împotriva evidentului, care nu se bătea cap în cap cu raţiunea sănătoasă cotidiană. Iar raţiunea sănătoasă cotidiană nu era altceva decât bogăţia adunata ani la rând de experienţa oamenilor. S-ar părea că e o nebunie să mergi împotriva a ceva ce este considerat de toţi ca neschimbat. Abia cu timpul oamenii î-şi dau seama că experienţa lor de viaţă nu are o valoare absolută, că această experienţă cuprinde doar o părticică din toate evenimentele şi realităţile lumii, că bunul simţ este limitat, că sunt o sumedenie de lucruri care nu pot fi incluse în hotarele bunului simt Religia concepută ca legătură vie între om şi Dumnezeu, după expresia Sf. Părinţi este ” ştiinţa ştiinţelor”.
„De regulă, atunci când deducţiile ştiinţifice nu se potrivesc cu datele experimentale, se deă prioritate faptelor (cu condiţia că acestea din urmă sunt verificate de multe ori).
Existenţa lui Dumnezeu este acel fapt, care a fost verificat de nenumărate ori. Retrăirea lui Dumnezeu nu este un eveniment unic şi excepţional ţn istoria omenirii, ci este de aceiaşi vârstă cu omenirea şi nenumărat prin cantitate.
Oamenii diferitor culturi, rase, etnii, generaţii, de diferite nivele de cultură sunt unanimi în credinţa în Dumnezeu. Si faptul că toate acestea retrăiri adânci sunt supuse aceloraşi condiţii de cunoaştere devine o dovadă ştiinţifică de netăgăduit a cunoaşterii de Dumnezeu. Cunoaşterea de Dumnezeu este şi ea o ştiinţă cu condiţiile, cu criteriile sale. Ea nu este o îngrămădire haotică de stare extatică mistică ca rezultat al dereglărilor nervoase sau exaltării bolnăvicioase, ci e un drum legitim a vieţii spirituale, vădit prin acţiunea harului divin în sfinţi (darul de tămăduire a bolilor, minunile, clarviziunea, posibilitatea de a exercita acţiune asupra stării spiritual – morale a oamenilor s.a.). Care e calea arătată de această ştiinţă ?
Dacă e sa răspundem în linii generale, calea constă în căutarea adevărului, în rugăciunea sinceră, în lupta cu răul din tine, pocainta, forţărea de a face bine pentru Dumnezeu. Aceasta este condiţia necesară, care face „experimentul” cunoaşterii de Dumnezeu să fie cu succes. Sf. Evanghelie ne spune destul de scurt şi clar: „Fericiţi cei curaţi cu inema, că aceea pe Dumnezeu Î-l vor vedea”(Mt.5,8).
Pentru orice ştiinţă e destula prezenţa câtorva fapte ca o presupunere teoretică să fie recunoscută ca adevăr. E destul ca câţiva savanţi să vadă virusul la microscop şi nimeni nu se mai îndoieşte de existenţa lui. Ne întrebam atunci, care este motivul pentru negarea mărturiilor atâtor observatori, savanţi remarcabili în domeniul lor, ce mărturisesc nemijlocit, nu prin mijlociea aparatelor sau dispozitivelor speciale, ca L-au cunoscut pe Dumnezeu?. Oare toţi acei care s-au învrednicit de a primi harul lui Dumnezeu, care şi-au jertfit şi viaţa pentru mărturisirea lui Dumnezeu au crezut în greşit? Oare tot ce invaţă ei despre Dumnezeu nu e adevărat ?
Pe ce se bazează negarea experienţei lor de cunoaştere a lui Dumnezeu? Poate toţi acei Petri, Paveli, Klimenţi, Newtoni, Pascali s.a. erau nişte visători şi inventau fantezii ? Evident ca nu !
Iar Dacă nu, atunci cine sunt ei ? Cum să explicăm acea bogăţie experimentală adunată în istoria omenirii ?
Întradevăr este greu a crede noilor fapte, mai ales atunci când ele nu se încădrează în limitele concepţiilor adoptate”, mai ales dacă aceasta necesită şi o muncă spiritual – morală asiduă.
Oare se poate nega existenţa lui Dumnezeu doar datorită faptului că experienţa vieţii cotidiene nu ne spune nimic despre Dumnezeu? Doar ştim că experienţa cotidiană are un caracter limitat, nu are caracter absolut. Viaţa de fiecare zi nu ne dă nimic din cea ce învaţă savanţii contemporani. Ştim noi oare din propria experienţă ce este un electron, ori o unda electromagnetica? Nu ştim, dar credem că sunt. Dece atunci să nu dăm crezare acelor care au experienţa cunoaşterii de Dumnezeu ?
„Mi-a zis Dumnezeu” frază ce se repeta des la Prooroci. Ne-am gindit noi oare vreodată la aceste cuvinte? Ne-am stăruit noi sa le înţelegem ? „Mi-a zis Dumnezeu”… Ce este aceasta numai halucinaţii, fantezie, minciună ? Dar dacă e adevărat ce e scris în aceste cărţi : Dumnezeu vorbea iar omul asculta, î-L asculta pe Dumnezeu, nu cu urechea, ci cu inima, cu toată firea sa, şi aceste cuvinte răsunau mai tare decât tunetul, mai convingător decât toate dovezile raţionale». Dacă toţi oamenii credinţei ar povesti despre sine, despre ceea ce au văzut şi au cunoscut, s-ar fi format un munte enorm, care ar acoperi deluşorul raţionalismului sceptic” – spune părintele S. Bulgakov.
Deci am văzut că de-a lungul istoriei Bisericii creştine, milioane de oameni sinceri şi buni au mărturisit că au gustat dulceaţa părtăşiei cu Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos şi că au devenit conştienţi de realitatea prezenţei lui Dumnezeu şi a veşniciei. S-ar cuveni să întrebam iarăşi: Poate oare – orbirea unora să-i dovedească mincinoşi pe cei care văd ? Şi cum să condamne omul pasarea pentru că ea poate zbura ori nu? Unicul lucru pe care îl poate face este să se înveţe a zbura.
Argumentele raţionale, logice nu pot produce credinţa şi nici nu o pot întreţine, dar ele îl pot ajuta pe credinciosul nematur să-şi depăşească problemele intelectuale.

Prof. Dr. Nicolae Fuştei

Строительство ремонтдетское кресло автомобильноекупить магазин часов